Cât de actual este astăzi Michel Foucault? O discuție cu Diogo Sardinha

Miercuri, 21 mai, a avut loc la Institutul Francez din Bucureşti (Bd. Dacia 77), în holul Atrium, un dialog pe tema „Michel Foucault, azi”, la care a participat Diogo Sardinha, alături de Bogdan Ghiu (gazda evenimentului). Evenimentul face parte dintr-o o serie de întâlniri cu filozofi contemporani, organizate de Institutul Francez din Bucureşti (IFB), în colaborare cu Colegiul Internaţional de Filosofie (CIPh), în scopul consolidării legăturilor dintre lumea cercetării, a universităţilor şi cea a traducătorilor şi a editurilor.

Diogo Sardinha s-a născut la Lisabona (Portugalia) în 1971 şi este actualul preşedinte al Colegiului Internaţional de Filozofie din Paris (CIPh). Este membru asociat al NoSoPhi (Norme, societăţi, filozofie) în cadrul Universităţii Paris 1 şi al Centrului de filozofie a ştiinţelor din Lisabona. Domeniile sale de cercetare sunt legate mai ales de filozofia politică şi socială, antropologia filozofică şi studiile de gen, cu o puternică ancorare în tradiţia europeană, în special cea franceză (Sartre, Bataille, Foucault, Deleuze) şi germană (Kant, Nietzsche, Heidegger).

Printre lucrările sale mai importante se află Ordre et temps dans la philosophie de Foucault/ Ordine şi timp în filozofia lui Foucault, (L’Harmattan, 2011) şi L’Émancipation de Kant à Deleuze/ Emanciparea de la Kant la Deleuze (Hermann, 2013). Diogo Sardinha a spus, de altfel, în timpul scurtei sale prelegeri de la IFB – şi trebuie să reţinem – că, după filozofii francezi poststructuralişti Foucault şi Deleuze (autori de mare succes şi în America), filozofia nu mai poate fi gândită tradiţional, universalist ori pur conceptual.

Filozofia conceptuală – a spus el, polemic – este, astăzi, o filozofie falsă. Foucault – căruia i-a consacrat o carte (vezi mai sus) – ilustrează foarte bine faptul că filozofia ne ajută, astăzi, să înţelegem mai bine şi să intervenim în realitatea socială.

Gânditori ca Michel Foucault şi Gilles Deleuze au încercat, aşadar, să „iasă” din filozofie – în sensul ei tradiţional –, cel dintâi mergând înspre istorie, iar cel de-al doilea, spre psihanaliză (în asocierea cu Félix Guattari). Foucault s-a îndreptat către cercetarea empirică, pragmatică, interesat fiind de zonele marginalităţii sociale (închisoare, nebunie etc.).

Cu toate acestea – a spus Diogo Sardinha –, Michel Foucault este mai mult decât un istoric şi un empirist, el e chiar un filozof şi un iniţiator a ceea ce el a numit „gândirea insurecţională” (de altfel, cercetătorul a declarat că se gândeşte să scrie o carte despre un „Foucault insurecţional”). În asta constă şi actualitatea lui filozofului dispărut în 1984, în felul în care el dinamitează continuu statu quo-ul, ordinea stabilită, în modul în care subminează regulile jocului, fie că e vorba de jocurile de putere, de jocurile de adevăr sau de savoir ale societăţii, la un moment dat. Filozoful, pe urmele lui Foucault – a spus Diogo Sardinha –, trebuie să fie un protestatar, să lanseze „cocktailuri Molotov” pe teritoriul gândirii şi, mai mult decât atât, să mute această gândire filozofică pe terenul practicii.

Foto: Simona Necula

Întrebat de Bogdan Ghiu dacă a scris cartea Ordre et temps dans la philosophie de Foucault Ordine şi timp în filozofia lui Foucault într-un scop polemic, Diogo Sardinha a mărturisit că nu, scopul lui a fost unul mai degrabă speculativ, de curiozitate intelectuală: „Voiam să-l las în urmă pe acel Foucault empiric, interesat de închisori, de nebunie, de analizele localizate, şi să încerc să văd dacă, dincolo de aceste analize, exista un anumit mod de gândire”. Cercetătorul şi-a propus, aşadar, să vadă dacă, dincolo de un gânditor al dispozitivelor şi al micilor evenimente, Foucault nu era şi un gânditor interesant pentru filozofi.

Modul în care Foucault înţelege istoria e unul al discontinuităţilor, la el nu există progres, nu există un sens al istoriei – a spus Diogo Sardinha. Ceea ce l-a contrariat iniţial a fost tocmai acest paradox: cum poate fi atât de eliberator un gânditor atât de antiprogresist, de antimarxist? Mai târziu – a continuat el –, a constatat existenţa unor asemănări mai profunde, a unei afinităţi de atitudine a lui Foucault cu Marx. În ce priveşte discontinuităţile metamorfozelor istorice, Diogo Sardinha a ajuns la concluzia că, înainte de a muri, Foucault era pe punctul de a propune o „ontologie critică”, o „sistematicitate” a celor trei mari domenii pe care le-a postulat: le savoir (domeniul epistemologic), le pouvoir (domeniul politicii), l’éthique (domeniul eticii). La ce-i serveşte tot acest eşafodaj, toată această construcţie? – se întreabă el. Răspunsul: scopul este unul emancipator.

Diogo Sardinha a mărturisit că de la Foucault – de la emanciparea pe care o propune el – a pornit în elaborarea unei alte cărţi, L’Émancipation de Kant à Deleuze/ Emanciparea de la Kant la Deleuze. Fiecare dintre aceşti filozofi – trecând prin Foucault – propune „strategii critice de emancipare”, care pot fi utilizate în diverse momente ale vieţii noastre (când vrei să fii copil, adult, poet, om politic, om de acţiune etc.), a explicat Diogo Sardinha, căci nu există o singură cale a emancipării. Dar toate trec printr-un efort îndreptat asupra propriului sine, printr-o riguroasă etică de sine.

O să închei aceste rânduri evocând o sintagmă foarte expresivă prin care Diogo Sardinha l-a definit pe Michel Foucault: cel care spunea despre Baudelaire că este un dandy, un aristocrat al spiritului este el însuşi un „un dandy al faptului comun”. Contrar aparenţelor, dandy-ul este acela care se conduce după o etică riguroasă, cel care se consacră unui foarte auster exerciţiu de sine şi care, înainte de orice altceva, se consideră pe sine însuşi drept subiect de fasonat. Numai plecând de la alegerea (fasonarea) propriului sine se poate ajunge la alegeri corecte în celelalte planuri (epistemologic, politic). Sau altfel spus: On peut bien choisir en se choisissant soi-même.