Puterea strigătului mut – „Vocea” de Domnica Drumea

Poeta Domnica Drumea (n. 1979) – autoarea volumelor Crize (Editura Vinea, 2003) şi Not for sale (Editura Cartea Românească, 2009), prezentă în volumul colectiv 40238 Tescani (Editura Image, 2000) – a publicat în 2014 un nou volum de poeme, Vocea, apărut la Editura Charmides. Domnica Drumea a fost, la începutul anilor 2000, membră a grupului aşa-numiţilor „fracturişti” – după numele revistei literare Fracturi, revistă al cărei manifest poetic fusese semnat de poetul Marius Ianuş şi de poetul, prozatorul şi dramaturgul basarabean Dumitru Crudu (fracturiştii s-au desprins, practic, la sfârşitul anilor ’90, din Cenaclul Litere, condus de Mircea Cărtărescu).

Revolta acelor tineri neoavangardişti, contestatari şi anarhişti (printre ei se numărau prozatorii Ionuţ Chiva, Ioana Baetica, poetele/poeţii Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Dan Sociu, Marius Ianuş etc.) s-a consumat – în deceniul care s-a scurs – în diverse maniere, fiecare urmându-şi drumul său individual. În ce-o priveşte pe Domnica Drumea, ea a rămas o prezenţă discretă în peisajul literar, însă volumele sale de poezie pun în evidenţă – de fiecare dată – o voce poetică foarte intensă, care nu poate trece neremarcată. E vorba de o voce ca un strigăt mut, un strigăt ce-şi face auzită disperarea în interiorul fiinţei poetei: „ţip cu gura închisă/ tu nu mă auzi”.

Poezia Domnicăi Drumea este despre solitudine şi lipsa iubirii, despre izolarea de ceilalţi, dar şi despre autoflagelare şi moarte: „când aruncătorul de cuţite îşi fixează ţinta/ stau nemişcată şi nu respir./ sunt o femeie singură/ care se apropie de moarte./ îmi caut disperată mâinile./ prin subteranele sufocate de oameni,/ îmi caut disperată mâinile” (am citat din poemul final al cărţii).

Izolarea socială, deziluzia legată de celălalt (deci de iubire) şi de ceilalţi se transformă în dezgust şi, mai mult decât atât, într-un dezgust care se întoarce împotriva poetei înseşi, într-o negare de sine, într-un gest autodistructiv: „mă obişnuiesc cu abandonul/ cum te obişnuieşti cu un instrument de tortură// (…)// declanşez întruna alarme/ mă autodenunţ” (p. 21).

Unul dintre cele mai puternice texte ale volumului este poemul Puritate, în care, dincolo de deziluzie şi dezgust (de sine, de ceilalţi), se face simţită apatia, paralizia corpului şi a voinţei: „ziua din care nu vreau să mă ridic/ ca dintr-un coşciug de gheaţă// o să mor cu inima uscată şi bătrînă/ ca a tuturor oamenilor// citesc despre puritate/ ea e singura care poate lua orice formă/ şi tot ea o poate distruge/ la fel cum creierul meu/ distruge apatic/ orice comandă spre mîna/ pregătită/ să mîngîie”.

Poemele Domnicăi Drumea sunt zguduitoare, de un expresionism violent în strigătul lor mut, întors asupra lui însuşi. Epurate de podoabe stilistice, ele mizează pe puterea vizuală a câtorva imagini şi pe o recuzită minimă, care contribuie la crearea unui decor aproape bacovian, antinomic, bazat pe opoziţiile alb vs negru, puritate vs maculare, lumină vs obscuritate. Oricum ar fi, poezia Domnicăi Drumea – în violenţa ei expresivă – nu te poate lăsa indiferent. Vocea este unul dintre volumele de poezie de prim rang ale anului 2014. Închei rândurile de faţă cu penultimul poem al volumului (fără titlu, ca majoritatea textelor), care pune în scenă recuzita de care vorbeam mai sus, bazată pe opoziţii şi imagini violente:
„ochii mei fug de lumină/ braţele mele inerte într-o furtună de praf// învaţă-mă să ating/ un obraz fierbinte cu degetele învelite/ într-o mănuşă de latex// pe străzi ies orbii cu bastoanele albe/ o sectă monstruoasă/ încremenită într-o furtună de praf// învaţă-mă să ating/ un obraz fierbinte un obraz învelit/ într-o mănuşă de latex// învaţă-mă să plec/ încet şi fără zgomot/ ca un animal pe moarte// pe străzi ies fluturii albi cu ochii lor monstruoşi/ o sectă încremenită/ într-o furtună de praf// pe străzi ies îngerii albi/ încet şi fără zgomot/ sunt trişti şi orbi şi însinguraţi/ nişte animale/ pe moarte”.

Domnica Drumea, Vocea, Editura Charmides, Bistriţa, 68 p.