Despre absurd, singurătate şi moarte în „Generalul armatei moarte” de Ismail Kadare

În 1963 Ismail Kadare devenea cunoscut datorită unui singur roman, Generalul armatei moarte. Deşi cu un stagiu la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova, se poate spune că Ismail Kadare, prin stilul său, nu aparţine realismului socialist. El însuşi mărturiseşte, într-un interviu acordat lui Alain Bosquet, că a scris romanul Generalul armatei moarte într-o notă opusă acelui curent literar „realist” implementat de puterea moscovită începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, în toate ţările comuniste:

„Povestea despre generalul care vrea să dezgroape o armată îşi are originea într-o noapte moscovită geroasă, când în creierul meu, ca o contrareacţie la optimismul literaturii sovietice de atunci, a culorilor vesele în care zugrăvea realitatea, începând cu vremea de afară (ceea ce, în sinea mea, numeam meteoschematism), continuând cu morala, cu ideile şi cu un soi de umanism dulceag şi enervant, de bunătate tipică, ce nu era, în realitate, nimic altceva decât poleiala care acoperea uscăciunea şi care sfârşea, întotdeauna,într-o concluzie extrasă din doctrina marxistă… Deci pot spune că la originea Generalului… se află povestea unei prostituate dintr-un bordel italian, care ne-a aprins tuturor fantezia, pe vremea copilăriei mele. De fapt, ca să fiu mai precis, nu prostituata sau povestea ei au reuşit să răscolească atunci oraşul, ci osemintele fetei, zăcând de douăzeci de ani sub pământ, alături de osemintele sutelor de soldaţi, în vreme ce deasupra lor, la suprafaţă, se auzeau izbiturile de cazma ale generalului sosit în Albania ca să-şi dezgroape armata. Iată, cam aşa s-a întrupat embrionul (fetusul) acestui roman, într-un mediu complet străin, în laboratorul în care Institutul Gorki îşi pregătea propriile modele”.

Subiectul romanului este unul simplu: după douăzeci de ani de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, adică prin anii ’60 ai secolului trecut, în Albania sosesc un general și un preot, trimiși aici de guvernul italian pentru a recupera osemintele soldaților fasciști – de unde și titlul romanului. În Albania însă, cei doi se confruntă nu numai cu un teritoriu şi o vreme ostile – plouă mai tot timpul, pământul este noroios, totul în jur pare afectat de o continuă umezeală –, ci şi cu un popor ostil, care nu a uitat atrocităţile invadatorilor.

Mai mult, generalul italian îl va întâlni în inima Albaniei pe omologul său, un general german, trimis, de asemenea, pentru a recupera osemintele unor soldaţi, de această dată germani. Amândoi cad de acord că este vorba despre „o treabă împuţită”, plicticoasă, în care singurătatea te apasă. Simţi doar compania morţii. De fapt, aici rezidă ironia acestei poveşti. Pentru generalul italian, singurii companioni adevăraţi de-a lungul acestei aventuri sunt soldaţii morţi, ale căror oase trebuie trimise înapoi, în Italia:

„- Mai ales când vine seara, e groaznic să n-ai ce face. Aş prefera să cutreier prin munţi şi să dorm în cort.

- Ce să-i faci?

- Un an şi jumătate, încontinuu, am bătut munte cu munte şi vale cu vale. Mai rău ca geologii. Şi acum, la sfârşit, uite în ce belea am nimerit.

- Bine aţi spus, mai rău ca geologii.

- Şi amintiţi-vă ce mineral căutăm noi, făcu generalul-locotenent. Un mineral întrupat din moarte”.

Dialogul dintre cei doi generali dezvăluie inutilitatea acestei misiuni, misiune care nu face decât să mulțumească orgoliul unor guverne. Generalii nu mai conduc armate, nu mai dau ordine, ci dezgroapă morţi, o sarcină absurdă şi ingrată în acelaşi timp:

„ – Misiunea asta ne-a sărăcit sufleteşte.

- Aşa e, ne-a uscat sufletul.

- Ne-a terminat, făcu generalul.

Celălalt respiră cu zgomot.

- Amintirea războiului ne-a stors de vlagă. Dar dacă ar fi fost războiul însuşi?

- Războiul însuşi? Poate că ar fi fost mai bine”.

Amintirea războiului bântuie încă şi printre locuitori. Abrutizat de misiunea sa, dorind să mai alunge urâtul şi plictiseala, generalul italian participă la o nuntă locală. Acolo, pentru el, lucrurile iau o întorsătură periculoasă. Una dintre bătrânele satului recunoaşte că a ucis un ofiţer superior italian şi, în mijlocul nunţii, îi dă generalului italian un sac în care se află oasele celui ucis: „- L-a îngropat chiar în pragul casei! răcni cineva”. Nuntaşii încep să se agite, însufleţiţi de vechi amintiri. Generalul „aruncă sacul în spinare şi ieşi afară în ploaie, îndoit din şale şi împovărat, ca şi când ar fi dus în spate toate păcatele lumii acesteia…”.

Ostilitatea acestei lumi străine nu se lasă îmblânzită. Obiceiurile, firea, ba chiar şi cântecele albanezilor ridică un zid între ei şi cei veniţi pe teritoriul lor în căutare de oase. „Dracu’ ştie ce vor să spună popoarele astea în cântecele lor… Poţi să sapi cu uşurinţă sub pământul lor, dar în sufletul lor, niciodată” va recunoaşte, la un moment dat, generalul italian.

Image may be NSFW.
Clik here to view.

La apariţia romanului, Kadare a fost învinuit că a deformat istoria albanezilor, că lucrurile nu stau chiar aşa cum sunt ele înfăţişate în proza acestui scriitor. Mai mult, după 1990, i s-a imputat că a făcut parte din Partidul Muncii (comunist) şi că a fost un protejat al regimului Hodja – este vorba despre dictatorul comunist al Albaniei, Enver Hodja.

În 1960, Albania, în urma deciziei lui Hodja, se rupe de Uniunea Sovietică şi îşi caută aliaţi printre occidentali. Ajutorul occidental, însă, nu a venit. În atare situaţie, Hodja va duce o politică a extremelor – perioadele de liberalizare sunt urmate de altele de „îngheţ” –, încercând astfel să controleze situaţia internă. Ismail Kadare este produsul unei astfel de perioade de liberalizare de la începutul anilor ’60. În 1970, romanul a fost tradus în franceză, ceea ce i-a asigurat notorietatea lui Kadare, notorietate care l-a protejat în situaţia incertă care domnea în Albania. După 1990, Ismail Kadare a emigrat în Franţa.

Generalul armatei moarte este un roman care frizează absurdul, surprinde fiinţa omenească la graniţa dintre viaţă şi moarte, acolo unde domneşte doar singurătatea. Personajul lui Kadare – generalul italian – devine, treptat, un mort în viaţă. Umezeala, apa, frigul, zăpada fac parte dintr-un fundal apocaliptic, fundal care contribuie din plin la descompunerea sufletească a generalului – „E frig, e tare frig”, exclamă deseori generalul italian. Ca şi la începutul poveştii, la finalul ei: „Peste pământul străin cădeau ploaie şi zăpadă, amestecate”.

Ismail Kadare, Generalul armatei moarte, traducere de Marius Dobrescu, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 228 p.

Cartea poate fi comandată de pe Cărturești.ro. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere. Transportul este gratuit toată luna septembrie.

Image may be NSFW.
Clik here to view.